Într-o lume perfectă, procedurile birocratice, protocoalele de avizare și cam orice interacțiune cu instituțiile publice ar trebui să fie clare, transparente, etapizate concret și să aibă feedback edificator și prompt. În lumea noastră însă, niște oarecare moravuri păstrate de-a lungul ultimilor zeci de ani ne pun în cele mai tulbure situații. Cumva, nimeni nu reușește să lămurească pe nimeni și funcționarii pasează între ei răspunsuri la întrebări până când cetățeanul se resemnează sau cedează nervos.

Impresia generală de ”nu ai cu cine” este profund dăunătoare într-o societate aflată în dezvoltare și face loc unor atitudini neprofesioniste, ignorante și blazate. De la zece oameni diferiți vei afla zece soluții diferite ale unor aspecte procedurale care ar trebui să se rezolve într-un singur fel. Acest lucru nu este valabil numai în situația autorizațiilor de construire.

Am identificat așadar, trei dimensiuni diferite în universul proiectării și al investițiilor în construcții:

• Dimensiunea legală
• Dimensiunea logică
• Dimensiunea realității construite

Să spunem că e vorba despre o casă foarte mică. Legea cere întregul pachet birocratic pentru schimbarea culorii acoperișului, de exemplu. E  adevărat că o asemenea lucrare trebuie autorizată, însă, consider că, în funcție de situație, actul de autorizare poate fi emis fără a angrena toată gașca de proiectanți și a tuturor instituțiilor avizatoare. Poate fi sufucient un act emis mai repede de primărie pe baza unor fațade și a unui mic memoriu în care se povestește cum că NIMIC nu se modifică înafară de culoarea învelitorii; asta pare logic. Pentru că se poate ajunge la absurda situație în care costurile pentru proiectare și taxele de rigoare să depășească investiția în sine. În realitate, omul poate face lucrările astea singur, văzând cât de complicat e și să scape așa. Atâta timp cât nu îl sesizează nimeni, e rezolvat.

Să fie clar, nu încurajez lucrările ilegale, fie ele cât de mici, așa cum nu încurajez nici 10 culori diferite pentru acoperișurile a 10 case învecinate.

Luăm alt exemplu: un bloc. Conform legii, o cameră de locuit trebuie să aibă minim 12 metri pătrați și o înălțime liberă (din pardoseală până în tavan) de minim 2,6 m. Asta o spune Ministerul Sănătății în Ordin 114 din 2014. În ”Legea Locuinței” nu se prevede o suprafață minimă a unei camere (decât pentru garsoniere), ci suprafețe cumulate minime pentru dormitoare. În plus, înălțimea liberă aici este de minim 2,55 m. Acesta este doar un exemplu din multe altele.

Efectele necorelării între instituții se fac simțite în faza de proiectare și avizare a blocului. Primăria îți cere ceva, în timp ce DSP-ul (Direcția de Sănătate Publică) îți cere altceva și tot așa.  Furnizorul de energie electrică poate cere refacerea proiectului sau devierea unor rețele existente pe teren, în condițiile în care proiectul mai trebuie avizat DOAR de furnizorul de energie electrică. De fapt, nu toți furnizorii de utilități publice au o evidență clară, digitală, a rețelelor pe care le administrează. Deci e posibil ca pe teren sa nu fie nici o problemă. Investitorii citesc aceste neclarități și lipsă de comunicare între instituții ca lipsă de seriozitate și răspund cu acceași monedă. Așa că, încăperea de 7 metri pătrați desenată în proiect ca fiind birou (deci nu cameră de locuit, logic…), doar ca să poată ieși autorizația, se transformă în realitate în dormitor. Și schema funcționează, împreună cu multe altele, pentru că oamenii cumpără. De ce cumpără oamenii, de ce nu iau mai mulți inițiativa în a cere explicații clare și de ce unii arhitecți nu se impun în relația cu investitorii? Cred că din cauză că acest sistem de a legaliza fără logică realitatea construită este încă asimilat la nivel de cultură și educație. Dar lucrurile se mișcă. Greu, dar cred că se mișcă.

La Contur Studio, noi așternem toate aceste aspecte pe hârtie încă de la prima discuție. Pentru că arhitectura nu este doar un serviciu de prestat, ci are implicații de calitate a vieții care trebuie sa aducă beneficii tuturor.